Psalmul 80

Biblia Ortodoxa
"Ascultă, poporul Meu, şi-ţi voi mărturisi ţie, Israele: De Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului.
Deschide gura şi o voi umple pe ea.
Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor. De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor."
(Ps. 80, 7-13)
***
Regăsim aici porunca I din decalog.
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine".
Să spunem că ajungem să cunoaştem care sunt nevoile copiilor noştri. Pe lângă acelea enumerate de Maslow, pe care probabil că le cunoaşte mai toată lumea, iată şi nişte nevoi relaţionale, pe care le-am găsit la J. Salome.

1. Nevoia de a se exprima verbal, cu propriile cuvinte.
2. Nevoia de a fi ascultat.
3. Nevoia de a fi valorizat pentru ceea ce este el, nu pentru ce ai vrea tu să fie.
4. Nevoia de a fi valorizat pentru ceea ce este, nu doar pentru ceea ce face.
5. Nevoia de a avea influenţă asupra mediului şi a celor din jur.
6. Nevoia de intimitate.
7. Nevoia de a visa.

Nu mă voi întinde cu discuţia asupra acestora, îmi propun, cu ajutorul Domnului, s-o fac în alte postări, rugaţi-vă pentru mine, dacă veţi crede că ar fi de folos.

Aş vrea să mă opresc acum asupra nevoilor fundamentale pe care le avem şi pe care Domnul ni le împlineşte.
Prima dintre acestea ar fi aceea că avem nevoie de Dumnezeu. Că suntem fiinţe nu doar trupeşti, ci şi spirituale, duhovniceşti, iar duhul nostru are nevoie "ca de aer" de Duhul Lui.
Domnul ne cunoaşte această nevoie, El ne-a făcut şi a şi sădit-o în noi, şi e gata s-o împlinească. Singurii care n-o cunoaştem suntem noi, oamenii, şi căutăm să ne umplem "plămânii duhovniceşti" cu diferite substanţe în loc de Duh, cu alte duhuri în loc de Duhul Sfânt.

Un exemplu minor: copilul are nevoie să fie alimentat. Eşti pe stradă sau în supermarket pe la ora mesei ori la un moment la care n-a mâncat suficient la şcoală sau la grădi şi-i e foame. Şi începe: "vreau o ciocolată!" Şi plânge până ce părintele iubitor, îi cumpără ciocolata. Părintele din cazul acesta nu face diferenţa dintre nevoia copilului, de a fi alimentat, şi o confundă cu dorinţa lui, de a mânca o ciocolată. Rezultatul? Un asemenea comportament, repetat până ce devine obişnuinţă, va "produce" un copil irascibil, care nu-şi cunoaşte nevoile, care nu învaţă să şi le împlinească. Mi-e foame - mănânc ciocolată. Mi-e sete - beau suc (vin, bere ulterior).
Un părinte care vrea să-şi înveţe copilul să trăiască viu, responsabil, asumat, va încerca să se adreseze nevoii copilului. Copilul are nevoie de energie, pe care mâncarea o satisface în mod real, iar dulcele doar o amăgeşte. Bineînţeles, după ce i-a satisfăcut nevoia, îi poate da şi ciocolată.
Dar să revin la citatul din psalm.
Domnul îmi arată aici care e nevoia mea fundamentală şi cum se împlineşte aceasta.
"Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin".
caz în care,
"i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"

Noi înţelegem că nu avem voie să ne închinăm la dumnezei străini, la fel cum un copil poate înţelege că nu are voie să mănânce ciocolată.
Ori, ideea nu e că nu e voie, ci că nu avem nevoie. Că nu de "ciocolată" avem noi nevoie, ci de "energie". Ciocolata devine astfel cireaşa de pe tort, o bucurie în plus, după ce m-am adus la împlinirea a ce sunt eu într-un anumit moment. S-ar putea să descopăr chiar, după ce voi fi mâncat, că nici nu vreau ciocolată de fapt, ci aş prefera o bomboană.
E un loc comun ideea aceasta, a dumnezeilor zilelor noastre, care pornesc de la propria persoană, la diferite împliniri pe diverse planuri, la persoane pe care le admirăm foarte mult şi vrem să le fim asemenea. Ce găsim în fragment atenţionare e să nu uităm de nevoile noastre şi pe acelea să le împlinim, nu să umblăm fascinaţi după dorinţe pe care poate nici nu le-am mai avea dacă ne-am împlini nevoia. Aici găsim tot îndemnul de a "căuta mai întâi Împărăţia", şi tot nu credem că a fi în Împărăţie ar fi "cel mai tare" lucru care ni s-ar putea întâmpla, tot cu ochii şi cu inima după "celelalte". Nu ne cunoaştem pe noi, nu-L cunoaştem pe Domnul şi nici nu căutăm să ne cunoaştem măcar pe noi, căci acolo cu siguranţă am da de Domnul.
Ce mi se pare minunat e că Domnul ne lasă "să umblăm după dorinţele inimilor noastre şi să mergem după cugetele noastre".
Vedem aici că nu ni se adresează ca unor neştiutori, ci ştiutori. Noi ştim că El e ceea ce avem nevoie, dar dacă nu vrem să-L primim pe El, ne îngăduie să hălăduim până ce ne săturăm şi obosim. Suportăm consecinţe, ne revoltăm, ne supărăm, dar... avem voie. Iar când, obosiţi şi resemnaţi, acceptăm că nu de noi, ci de El avem nevoie, ne întoarcem precum fiul risipitor şi-L găsim aşa cum era de la început, cu braţele deschise spre îmbrăţişare.
Ascultarea de Domnul prin împlinirea poruncilor (De Mă vei asculta pe Mine...) ar fi scurtătura, intrarea directă în Împărăţie, dar dacă noi ne încăpăţânăm să inventăm roata, suntem liberi s-o facem.